Ai o nevoie de indrumari si consultare juridica? Intreaba avocatul! Consultatii online

Lumea ca o scena

„All the world’s a stage,
And all the men and women merely players;
They have their exits and their entrances,
And one man in his time plays many parts.”

Shakespeare

Imi aduc aminte de profesoara mea de engleza din scoala generala, cu adevart pasionata de Shakespeare, care ne citea cat putea de des operele sale. Citatul de mai sus mi-a ramas intiparit in minte dintr-un oarecare motiv, desi atunci nu reuseam sa patrund in profunzime intelesul cuvintelor. Astazi parca imi este mai clar, sau poate mai la indemana.

Da, oamenii sunt actori pe scena pe care o numim generic „viata”. Regizorul nu reusesc sa imi dau seama inca cine este. Variante sunt mai multe: Dumnezeu, soarta sau chiar oamenii care, atunci, joaca dublu rol.

Dar de fapt nu e vorba doar de dublu rol, caci un om pe parcursul vietii joaca chiar mai multe roluri. Te nasti, esti copil, apoi esti adolescent, devii sot sau sotie, mama sau tata, bunic sau bunica, unchi sau matusa. Dar esti si angajat sau director, elev sau profesor si lista poate continua.

Si atunci, printre atatea roluri…cine esti „tu” de fapt? V-ati pus vreodata intrebarea aceasta?

Poate suntem prea ocupati de problemele zilnice, de rutina, prea stresati sau poate doar ne este teama sa analizam si sa dam raspunsul la intrebarea de mai sus. Printre atatea roluri parca te pierzi si ajungi sa te identifici cu ceea ce reprezinta masca aferenta fiecarui personaj si astfel te indepartezi de „tine”.

Ce ar fi sa ne rezervam fiecare cateva minute pe zi, sa redescoperim cine suntem cu adevarat?

Shopping sau defilare pe „catwalk” ?

Sunt femeie, si ca tuturor femeilor imi place sa imi cumpar toate prostiutele. De la bluza pe care nu am sa o mai imbrac peste doua saptamani, pana la lumanarea aceea decorativa pe care deja o vad asezata pe noptiera, langa alte obiecte de gen, care ma fac pe mine sa ma simt mai naturala, mai in lumea mea.

Sambata dimineata, dupa ce imi beau cafeaua si imi fumez tigara linistita, plec „la vanatoare”. Atatea magazine, atatea haine,atatea culori si atatea….FITE. Da, fite. Recunosc, nu’s o tipa foarte eleganta de fel. Prefer stilul casual pentru ca deh, este cel mai comod, insa atunci cand ocazia impune, imi face placere sa incalt un pantof cu toc si sa imbrac o rochie ce emana un aer sexi-clasic. Cred ca fetele de astazi au o mare problema…cred ca nu sunt in stare sa adecveze imbracamintea la situatie.

Fetelor (ma adresez cu precadere lor, pentru ca imi imaginez ca barbatii care au citit primele randuri au un deja-vu de la ultima raita prin magazine cu iubita, si au schimbat repede pe un site mai macho) cat timp petreceti voi atunci cand faceti cumparaturi, cati kilometri parcurgeti prin magazine, si de cate ori trebuie sa va schimbati pana ajungeti acasa, satisfacute si cu mainile rupte de pungi si pungulite? Mie imi ia o jumatate de zi cel putin.

Si acum…ca sa nu deviez de la subiect… sa vorbim de fite. Cand intru in Mall ma simt ca un fel de extraterestru. Sau o Cenusareasa mai poetic spus, caci majoritatea fetelor parca tocmai au coborat de pe podiumul de prezentare de la Milano. Tocuri de 10 cm, fuste scurte sau pantaloni mulati in asa fel incat te rogi sa nu le scape nimic pe jos. Bluze cu felurite forme de decolteuri insa obligatoriu foarte adanci, genti cu care te-ai putea prezenta usor la aeroport pentru o saptamana de vacanta in Hawai, si in mod obligatoriu ochelari de soare care le acopera jumatate din fata; eu in adidasi. Acum recunosc, este o tinuta care va face ca toti barbatii sa isi suceasca gatul ca nu cumva sa piarda o asemenea priveliste dar…o jumatate de zi intr-un asemenea outfit… Oare a doua zi ele mai pot merge?

Poate eu nu sunt la moda, poate am o mentalitate invechita, insa atunci cand mergi la cumparaturi nu trebuie sa te simti confortabil, sa poti face fata tuturor provocarilor enumerate mai sus?

E clar…pana si singura placere pur feminina a fost profanata de ceea ce inseamna trendul autohton. Oare ca va mai urma?

Ma duc linistita sa-mi asez adidasii la locul lor. Sambata urmeaza o noua runda de shopping pe stil vechi.

Copiii de azi, batranii de maine…la propriu…

Imi plac copiii, in special cei rotofei, rosii in obraji si cu zambetul acela inocent pe care il afiseaza in orice situaie. Dar atunci cand cresc si raman la fel de dolofani, nu mai este nici amuzant, nici dragut, ci, poate exagerand un pic, alarmant.

Copiii de astazi nu mai traiesc aceeasi copilarie de care ne-am bucurat odata eu sau tu. Imi amintesc cand ieseam in fata blocului cu prietenii si ne jucam o zi intreaga jocuri ce pentru cei din ziua de astazi reprezinta un mister. Imi e dor sa mai alerg desculta la tara, sau sa simt mirosul mancarii gatite de bunica, singurul lucru care ma intrerupea din zbenguiala continua.

Astazi, copilaria graviteaza in jurul calculatorului si al iesirilor la „Mec”. Frunza, baba oarba, castelul, nu reprezinta nimic altceva decat ecouri pierdute, ce rasuna poate doar in amintirile parintilor.

Incep sa cred ca ma numar printre putinii care sesizeaza aceste lucruri, si spun asta pentru ca in loc de a se remedia, situatia devine chiar mai grava.

Copiii nu se mai ridica cu orele din fata calculatorului, captivati de lumea virtuala, in care de multe ori se transpun, iar parintii nu realizeaza faptul ca urmari cu adevarat catastrofale pot apare din acest motiv. Lipsa de miscare, mancarea de la fast-food, toate sunt realitati ale secolului 21, de care insa ar trebui sa-i protejam pe cei mici. Nu pretind a ghici viitorul, insa toate acestea vor face din copiii nostrii oameni imbatraniti inainte de timp, incapabili sa socializeze, prinsi intr-o lume a lor.

Ma gandesc, ce povesti vor avea ei de impartasit atunci cand vor ajunge la varsta intelepciunii?

Generatii, generatii …

Vreau sa fiu batrana. De ce? Pentru ca putin par alb si un dram de reumatism fac ca totul sa ti se cuvina. Se citeste o nota de sarcasm in cele de mai sus? Da? Perfect.

Sa nu se inteleaga ca nu respect oamenii in varsta. Departe de mine acest gand, insa nu de putine ori ma simt ca un personaj de desen animat enervat, caruia ii ies flacari pe urechi, din cauza unei genti puse ostentativ pe umarul meu, doar doar ma ridic si ii cedez locul in tramvai. Ea este batrana, trebuie sa stea jos, noi tinerii nu suntem niciodata obositi, nu ne este rau, si cu siguranta nu avem dreptul sa ocupam locul. Ca sa nu mai vorbim de cei care nu se pot abtine de la comentarii rautacioase, poate partial adevarate, dar nu general valabile la adresa „generatiilor din ziua de azi”.

Discrepanta dintre generatii, valorile mereu in schimbare, ritmul nebun in care suntem fortati sa traim, toate acestea ingreuneaza comunicarea dintre „noi” cei tineri si „ei” cei in varsta.

„Cine nu are batrani sa-si cumpere” spunea un proverb. Eu atunci cand ma gandesc la cei de mai sus, imi imaginez acei oameni intelepti, cu experienta, trecuti prin viata, cu o tolba plina cu povete si povesti menite sa invete tanarul si sa il indrume. Aceasta insa este o imagine utopica, cu care nu te mai intalnesti astazi. Acum nu vezi in acesti oameni decat un monument de gheata, frustrari si dezamagiri. Poate ca de vina este sistemul, trecerea timpului, conditiile din ziua de astazi, tranzitia brusca de la un regim conservator la unul democratic, unde termenul este inteles cu totul altfel decat sensul propriu-zis.

Ceea ce ar fi trebuit sa fie o relatie care sa aduca beneficii nu doar individuale, ci colective, daca ne gandim la simpla idee de impartasire a intelepciunii pentru crearea unei generatii mai bune, s-a transformat intr-un razboi de orgolii.

Acum, lasand sarcasmul la o parte, stau si ma gandesc cu groaza ca am sa ajung si eu batrana si privind la cei de azi, viitorul nu suna deloc bine.

Dreptul de a face recurs

Stiti cum mi l-am castigat ? Pai sa va expun ceva placut ochilor tehnici :)

Ajungand la registratura (partea de pana la registratura nu e relevanta) mi s-a spus: “asa ceva n-am mai vazut!”.  Calculatorul nu a putut fixa un termen pentru ca nu a fost “setat pentru asa ceva”. Hmm.

“Veniti maine, dupa ce Presedintele va analiza cererea si va fixa un termen”. Ok, zis si facut. A doua zi mi s-a comunicat termenul. Cel putin “nevoia” urgentei a fost respectata. Sa ma bucur ?!  

Acel “asa ceva” incurcat este, de fapt, o simpla cerere de institure a masurii asiguratorii. Fondul fiind un litigiu de munca, ma aflam in fata instantei “de munca”. Muncitoare instanta ! De aici mi s-au tras si toate problemele…”Care probleme?”. Le-as scrie cu “liniuta”, da’ nu cred ca merita efortul. Mai pe scurt:

Am fost nevoita sa deduc ca nimeni inaintea mea nu a mai cerut sa se asigure pentru solvabilitatea debitorului la executarea viitoare, prin instituirea vestitului (de acum) “asa ceva” – masura asiguratorie. Ambele parti au fost citate (?!), desi procedura spune ca judecata are loc fara citare… Da’ la ce ne mai trebuie procedura? Facem noi procedura, la fel cum facem cu prioritatea de dreapta, in Bucuresti.

La primul termen completul s-a considerat necompetent. De ce? Pentru ca nu este completul la care s-a inregistrat fondul ! Ei as ! Cuminte, am luat la cunostinta un nou termen… A mai trecut o saptamana, dupa care m-am lovit de exprimarea tehnica a instantei: “gresit am fost sesizati cu aceasta cerere, intrucat si primul complet ar fi putut judeca cererea”. Ping-pong curat, cu pastrarea serviciului.

Am incercat sa sustin cauza clientului. Mi s-a spus ca nu pot vorbi, pentru ca, de fapt, procesul se judeca in camera de consiliu, fara citare. Pardon, am primit citatie cu totii sa ne prezentam in sala! “Incalcam drepturile celeilalte parti daca va ascultam”, m-a “linistit” o voce de magistrat. Pai ori e alba, ori e neagra. Gri-ul nu convine. De aici, si concluzia, destul de logica: Nu am studiat aceleasi manuale de drept in scoala, sau, unii au studiat manuale cu pagini lipsa, rupte pentru fituici. Parca asa-mi mai explic lacunele lor in materie de drept :)

Probabil ca am cerut prea mult unei instante muncitoare “de munca”. Pe viitor ma voi gandi de doua ori, inainte sa cer “asa ceva“. Ca doar e un drept instituit prin lege, corect?

Dreptul de a face recurs ! Unde judecata va avea loc, de data asta, “cu citarea partilor”. O spune procedura ! Nu ? :)

 

Caldura mare…

…”monşer” !

Pe langa praful “dă” Bucuresti, pe langa claxoanele care-ti fac bataturi pe timpan, pe langa maneaua care-ti lucreaza nervul zambirii din vreun telefon mobil purtat cu mandrie “de cartier” de cate un “pierde vara”, s-a mai abatut asupra mea (si probabil si a voastra) … caldura !

Calitatea bitumului din centrul Bucurestiului incins o poti depista foarte usor la birou sau in sala de judecata, analizand tocul pantofilor. Indiferent de distanta parcursa, indiferent de zona, indiferent … De fapt, indiferenta asta “a lor” provoaca atatia “indiferenti” in fraza asta.

Probabil c-ar fi mai bine sa incercam parazapezi, pentru a nu ne afunda in aceasta mare neagra, de asfalt aburind.

Acum cateva saptamani, incercand sa intru intr-un sediu al ING – Self Bank, undeva langa Unirea, am asteptat cu respect, aproape 15 minute pentru ca distinsii salopetari sa-si termine opera de arta neagra, numita “turnarea in etape a asfaltului”. Ma bucur ca n-am ajuns decat la finalul operatiunii si n-am intalnit vestitul “suflator de praf”. In respectivele 15 minute, ma intrebam daca nu exista vreo scandura in apropiere, macar de uitat la ea, daca nu de trantit pe jos ca lumea sa poata sa-si revina la pulsul normal. In zadar, salopetarii radeau de trecatori. Sunt sigura ca va e cunoscuta fata ranjitoare, fara dinti, a unui muncitor, transmitandu-va un calduros (probabil de la bitum) “Saru’mana”.

O fi avand producatorii de pantofi cu toc pentru dame vreun contract cu cei de la “turnarea asfaltului” ? Sau muncitorii isi iau niscaiva bonusuri grase pentru “asfaltarea calitativa” a tocurilor ?

Si astea toate se datoreaza doar(!?) caldurii ! Ca deh, caldura mare… “monşer” !

Mosu’

Toti zic ca vine Mosu’ . Toti isi curata pantofii, papucii de casa, cizmele, bocancii…

Da’ daca nu vine ? Ce raspunsuri dai la servici maine ? ” – Ce ti-a adus Mosu’ ? – Aproximativ nimic.” si mergi sa-ti faci cafeaua.

Poate n-ai cizme, pantofi, etc. pentru Mosu’ . Poate ai doar tenisii pe care ii ai si acum in picioare, si atunci, de unde domne’ ? Poate ai intrarea in casa pe baza de card… caz in care, Mosu’ n-a gasit gaura cheii. Poate nu voiai sa vina Mosu’, ci Baba.

Personal sper ca Mosu’ sa va aduca cel putin ce mi-a adus si mie.

Curiosi ? Sa treaca Sarbatorile si promit ca va spun, in cazul in care raspunsul e afirmativ :)

Mos bogat sa aveti si grija cu vinul la servici si la condus. Toti zic ca nu e de bine … :)

A venit toamna..

… si odata cu ea si primele simptome de gripa si raceala.

 Tusea iti da tarcoale si te intrebi daca poti sa ajungi maine la birou. Trebuie ! Ca doar e atat de mult de munca. Iei frumos un medicament (ca deh, piata noastra s-a umplut de medicamente care mai de care mai puternice si eficiente impotriva bolitului la pat din cauza racelii), il bei cu un ceai fierbinte – neaparat, ca asa ai auzit din neam in neam, si te asezi frumos in pat. Telecomanda ! Unde o fi telecomanda ? Prin pat pe undeva, in mod cert. Seara trecuta stii ca ai adormit cu ea in mana. Stirile de seara. Pe toate canalele. In loc sa te pui sa dormi linistit, te tulburi din cauza unor accidente petrecute in decursul zilei abia incheiate si prezentate dramatic, de fiecare data, de niste fete zambitoare. Ma tot intreb daca televizorul este necesar in dormitor. Unii sunt de parere ca da, altii, categoric, nu. Ma rog, setezi timpul pentru inchiderea automata a televizorului la 15 minute si te intorci pe partea cealalta.

Televizorul se opreste automat si evident ca tu n-ai adormit pana atunci, urechea trebuia sa mai auda finalul buletinului de stiri. Acum e bine. E liniste si intuneric. Atipesti. De afara, chiar si prin geamul de termopan pe care il ai, se aude alarma unei masini. Niciodata nu stii daca e masina ta, motiv pentru care, te ridici si te uiti pe geam. Nu vezi nimic suspect. Si oricum, nu era masina ta. Atipesti din nou. Acum adormi.

Simti ca nu mai poti sta sub plapuma uda si nu mai suporti pijamalele ude pe tine. N-au trecut decat doua ore de cand ai adormit. Faci schimbul de pijamale rapid, ca simti frigul dormitorului (de fiecare data cand te trezesti noaptea te intrebi “De ce oare trebuie sa opreasca domne astia caldura ?”). Fericit, in noile pijamale, te pui la loc in pat. Pe cealalta parte a patului, cearseaful fiind umed dincolo.  “In mod cert ma fac bine si asta e un lucru bun. Am prea multe de rezolvat maine” – si dormi.

Auzi vag, in departare, alarma de la mobil. “Stiam eu ca am uitat sa-l aduc aici”. Te ridici din pat, mergi la bucatarie si opresti alarma. Ai scapat ! Zgomotul ala iti facea bataturi pe timpan. De ce oare ? Doar il auzi in fiecare dimineata. Afli si raspunsul cu primul stranut.  Si cu al doilea. Si cu al treilea. “Sanatate !” iti vine sa zici, doar ca pana la a fi sanatos, iti mai trebuie 2-3 zile in pat, cu medicamente si ceaiuri fierbinti (deh, traditia).

Suni la birou si anunti ca nu poti veni. “Ei” te inteleg. Te bagi la loc in pat.

“Trece pana maine ?” – si inchizi ochii adormind.