Imi plac copiii, in special cei rotofei, rosii in obraji si cu zambetul acela inocent pe care il afiseaza in orice situaie. Dar atunci cand cresc si raman la fel de dolofani, nu mai este nici amuzant, nici dragut, ci, poate exagerand un pic, alarmant.

Copiii de astazi nu mai traiesc aceeasi copilarie de care ne-am bucurat odata eu sau tu. Imi amintesc cand ieseam in fata blocului cu prietenii si ne jucam o zi intreaga jocuri ce pentru cei din ziua de astazi reprezinta un mister. Imi e dor sa mai alerg desculta la tara, sau sa simt mirosul mancarii gatite de bunica, singurul lucru care ma intrerupea din zbenguiala continua.

Astazi, copilaria graviteaza in jurul calculatorului si al iesirilor la „Mec”. Frunza, baba oarba, castelul, nu reprezinta nimic altceva decat ecouri pierdute, ce rasuna poate doar in amintirile parintilor.

Incep sa cred ca ma numar printre putinii care sesizeaza aceste lucruri, si spun asta pentru ca in loc de a se remedia, situatia devine chiar mai grava.

Copiii nu se mai ridica cu orele din fata calculatorului, captivati de lumea virtuala, in care de multe ori se transpun, iar parintii nu realizeaza faptul ca urmari cu adevarat catastrofale pot apare din acest motiv. Lipsa de miscare, mancarea de la fast-food, toate sunt realitati ale secolului 21, de care insa ar trebui sa-i protejam pe cei mici. Nu pretind a ghici viitorul, insa toate acestea vor face din copiii nostrii oameni imbatraniti inainte de timp, incapabili sa socializeze, prinsi intr-o lume a lor.

Ma gandesc, ce povesti vor avea ei de impartasit atunci cand vor ajunge la varsta intelepciunii?

Vreau sa fiu batrana. De ce? Pentru ca putin par alb si un dram de reumatism fac ca totul sa ti se cuvina. Se citeste o nota de sarcasm in cele de mai sus? Da? Perfect.

Sa nu se inteleaga ca nu respect oamenii in varsta. Departe de mine acest gand, insa nu de putine ori ma simt ca un personaj de desen animat enervat, caruia ii ies flacari pe urechi, din cauza unei genti puse ostentativ pe umarul meu, doar doar ma ridic si ii cedez locul in tramvai. Ea este batrana, trebuie sa stea jos, noi tinerii nu suntem niciodata obositi, nu ne este rau, si cu siguranta nu avem dreptul sa ocupam locul. Ca sa nu mai vorbim de cei care nu se pot abtine de la comentarii rautacioase, poate partial adevarate, dar nu general valabile la adresa „generatiilor din ziua de azi”.

Discrepanta dintre generatii, valorile mereu in schimbare, ritmul nebun in care suntem fortati sa traim, toate acestea ingreuneaza comunicarea dintre „noi” cei tineri si „ei” cei in varsta.

„Cine nu are batrani sa-si cumpere” spunea un proverb. Eu atunci cand ma gandesc la cei de mai sus, imi imaginez acei oameni intelepti, cu experienta, trecuti prin viata, cu o tolba plina cu povete si povesti menite sa invete tanarul si sa il indrume. Aceasta insa este o imagine utopica, cu care nu te mai intalnesti astazi. Acum nu vezi in acesti oameni decat un monument de gheata, frustrari si dezamagiri. Poate ca de vina este sistemul, trecerea timpului, conditiile din ziua de astazi, tranzitia brusca de la un regim conservator la unul democratic, unde termenul este inteles cu totul altfel decat sensul propriu-zis.

Ceea ce ar fi trebuit sa fie o relatie care sa aduca beneficii nu doar individuale, ci colective, daca ne gandim la simpla idee de impartasire a intelepciunii pentru crearea unei generatii mai bune, s-a transformat intr-un razboi de orgolii.

Acum, lasand sarcasmul la o parte, stau si ma gandesc cu groaza ca am sa ajung si eu batrana si privind la cei de azi, viitorul nu suna deloc bine.

…”monşer” !

Pe langa praful “dă” Bucuresti, pe langa claxoanele care-ti fac bataturi pe timpan, pe langa maneaua care-ti lucreaza nervul zambirii din vreun telefon mobil purtat cu mandrie “de cartier” de cate un “pierde vara”, s-a mai abatut asupra mea (si probabil si a voastra) … caldura !

Calitatea bitumului din centrul Bucurestiului incins o poti depista foarte usor la birou sau in sala de judecata, analizand tocul pantofilor. Indiferent de distanta parcursa, indiferent de zona, indiferent … De fapt, indiferenta asta “a lor” provoaca atatia “indiferenti” in fraza asta.

Probabil c-ar fi mai bine sa incercam parazapezi, pentru a nu ne afunda in aceasta mare neagra, de asfalt aburind.

Acum cateva saptamani, incercand sa intru intr-un sediu al ING – Self Bank, undeva langa Unirea, am asteptat cu respect, aproape 15 minute pentru ca distinsii salopetari sa-si termine opera de arta neagra, numita “turnarea in etape a asfaltului”. Ma bucur ca n-am ajuns decat la finalul operatiunii si n-am intalnit vestitul “suflator de praf”. In respectivele 15 minute, ma intrebam daca nu exista vreo scandura in apropiere, macar de uitat la ea, daca nu de trantit pe jos ca lumea sa poata sa-si revina la pulsul normal. In zadar, salopetarii radeau de trecatori. Sunt sigura ca va e cunoscuta fata ranjitoare, fara dinti, a unui muncitor, transmitandu-va un calduros (probabil de la bitum) “Saru’mana”.

O fi avand producatorii de pantofi cu toc pentru dame vreun contract cu cei de la “turnarea asfaltului” ? Sau muncitorii isi iau niscaiva bonusuri grase pentru “asfaltarea calitativa” a tocurilor ?

Si astea toate se datoreaza doar(!?) caldurii ! Ca deh, caldura mare… “monşer” !

Toti zic ca vine Mosu’ . Toti isi curata pantofii, papucii de casa, cizmele, bocancii…

Da’ daca nu vine ? Ce raspunsuri dai la servici maine ? ” – Ce ti-a adus Mosu’ ? – Aproximativ nimic.” si mergi sa-ti faci cafeaua.

Poate n-ai cizme, pantofi, etc. pentru Mosu’ . Poate ai doar tenisii pe care ii ai si acum in picioare, si atunci, de unde domne’ ? Poate ai intrarea in casa pe baza de card… caz in care, Mosu’ n-a gasit gaura cheii. Poate nu voiai sa vina Mosu’, ci Baba.

Personal sper ca Mosu’ sa va aduca cel putin ce mi-a adus si mie.

Curiosi ? Sa treaca Sarbatorile si promit ca va spun, in cazul in care raspunsul e afirmativ

Mos bogat sa aveti si grija cu vinul la servici si la condus. Toti zic ca nu e de bine …

… si odata cu ea si primele simptome de gripa si raceala.

 Tusea iti da tarcoale si te intrebi daca poti sa ajungi maine la birou. Trebuie ! Ca doar e atat de mult de munca. Iei frumos un medicament (ca deh, piata noastra s-a umplut de medicamente care mai de care mai puternice si eficiente impotriva bolitului la pat din cauza racelii), il bei cu un ceai fierbinte – neaparat, ca asa ai auzit din neam in neam, si te asezi frumos in pat. Telecomanda ! Unde o fi telecomanda ? Prin pat pe undeva, in mod cert. Seara trecuta stii ca ai adormit cu ea in mana. Stirile de seara. Pe toate canalele. In loc sa te pui sa dormi linistit, te tulburi din cauza unor accidente petrecute in decursul zilei abia incheiate si prezentate dramatic, de fiecare data, de niste fete zambitoare. Ma tot intreb daca televizorul este necesar in dormitor. Unii sunt de parere ca da, altii, categoric, nu. Ma rog, setezi timpul pentru inchiderea automata a televizorului la 15 minute si te intorci pe partea cealalta.

Televizorul se opreste automat si evident ca tu n-ai adormit pana atunci, urechea trebuia sa mai auda finalul buletinului de stiri. Acum e bine. E liniste si intuneric. Atipesti. De afara, chiar si prin geamul de termopan pe care il ai, se aude alarma unei masini. Niciodata nu stii daca e masina ta, motiv pentru care, te ridici si te uiti pe geam. Nu vezi nimic suspect. Si oricum, nu era masina ta. Atipesti din nou. Acum adormi.

Simti ca nu mai poti sta sub plapuma uda si nu mai suporti pijamalele ude pe tine. N-au trecut decat doua ore de cand ai adormit. Faci schimbul de pijamale rapid, ca simti frigul dormitorului (de fiecare data cand te trezesti noaptea te intrebi “De ce oare trebuie sa opreasca domne astia caldura ?”). Fericit, in noile pijamale, te pui la loc in pat. Pe cealalta parte a patului, cearseaful fiind umed dincolo.  “In mod cert ma fac bine si asta e un lucru bun. Am prea multe de rezolvat maine” – si dormi.

Auzi vag, in departare, alarma de la mobil. “Stiam eu ca am uitat sa-l aduc aici”. Te ridici din pat, mergi la bucatarie si opresti alarma. Ai scapat ! Zgomotul ala iti facea bataturi pe timpan. De ce oare ? Doar il auzi in fiecare dimineata. Afli si raspunsul cu primul stranut.  Si cu al doilea. Si cu al treilea. “Sanatate !” iti vine sa zici, doar ca pana la a fi sanatos, iti mai trebuie 2-3 zile in pat, cu medicamente si ceaiuri fierbinti (deh, traditia).

Suni la birou si anunti ca nu poti veni. “Ei” te inteleg. Te bagi la loc in pat.

“Trece pana maine ?” – si inchizi ochii adormind.